Friday, September 26, 2008

What about now ?

Dap. e toamna... anotimpul prielnic mie depresiilor, fara cauza dar de efect :)
Si daca tot sunt singur, soarta a facut sa ma uit pe MTV si sa aud un cantec care m-a sensibilizat pana la lacrimi! Lacrimi de ce? Nu stiu...
Poate asa sunt eu, mai plangacios...toamna! In orice caz, oricum nu aveam chef de nimica si imi era un dor nebun de jumatatea mea care plecase la o pizza cu amicii, asa ca am decis sa imi omor timpul, si nu pe mine cum am avut mai de mult intentia, cu you tube-ul si am gasit melodia asta:
http://www.youtube.com/watch?v=j-KZyn3ep9U
Textul il redau mai jos, fara repetitia frazelor pentru ca sa aveti o imagine per ansamblu a ceeea ce se vrea a fi acest cantec: o declaratie deschisa de dragoste catre persoana pe care o iubesc, cum nu am iubit pe nimeni inaintea ei, si care stiu ca ma iubeste fara a fi la fel de melodramatica, ca mine !

Sa fiti iubiti!


Shadows fill an empty heart
As love is fading,
From all the things that we are
But are not saying.
Can we see beyond the scars
And make it to the dawn?

Change the colors of the sky.
And open up to
The ways you made me feel alive,
The ways I loved you.
For all the things that never died,
To make it through the night,
Love will find you.

What about now?
What about today?
What if you're making me all that I was meant to be?
What if our love never went away?
What if it's lost behind words we could never find?
Baby, before it's too late,
What about now?

The sun is breaking in your eyes
To start a new day.
This broken heart can still survive
With a touch of your grace.
Shadows fade into the light.
I am by your side,
Where love will find you.

Now that we're here,
Now that we've come this far,
Just hold on.
There is nothing to fear,
For I am right beside you.
For all my life,
I am yours.

What about now?
What about today?
What if you're making me all that I was meant to be?
What if our love never went away?
What if it's lost behind words we could never find?
Baby, before it's too late,
What about now?

Monday, September 01, 2008

Jorge Luis Borges....

Dupa un anumit timp, omul invata sa perceapa diferenta subtila intre a sustine o mana si a inlantui un suflet, si invata ca amorul nu inseamna a te culca cu cineva si a avea pe cineva alaturi nu e sinonim cu starea de siguranta si asa, omul incepe sa invete...
Ca saruturile nu sunt contracte si cadourile nu sunt promisiuni si asa omul incepe sa-si accepte caderile cu capul sus si ochii larg deschisi si invata sa-si construiasca toate drumurile bazate in astazi si acum pentru ca terenul lui "maine" este prea nesigur pentru a face planuri ... si viitorul are mai mereu o multime de variante care se opresc insa la jumatatea drumului...
Si dupa un timp, omul invata ca daca e prea mult,pana si caldura cea datatoare de viata a soarelui,arde si calcineaza. Asa ca incepe sa-si planteze propria gradina si-si impodobeste propriul suflet,in loc sa mai astepte ca altcineva sa-i aduca flori si invata ca intr-adevar poate suporta, ca intradevar are forta, ca intradevar e valoros si omul invata si invata ... si cu fiece zi invata...
Cu timpul inveti ca a sta alaturi de cineva pentru ca iti ofera un viitor bun, inseamna ca mai devreme sau mai tarziu vei vrea sa te intorci la trecut...
Cu timpul intelegi ca doar cel care e capabil sa te iubeasca cu defectele tale, fara a pretinde sa te schimbe, iti poate aduce toata fericirea pe care ti-o doresti...
Iti dai seama cu timpul ca daca esti alaturi de aceasta persoana doar pentru a-ti intovarasi singuratatea, in mod inexorabil vei ajunge sa nu mai
vrei sa o vezi...
Ajungi cu timpul sa intelegi ca adevaratii prieteni sunt numarati, si ca cel care nu lupta pentru ei, mai devreme sau mai tarziu se va vedea inconjurat doar de false prietenii...
Cu timpul inveti ca vorbele spuse intr-un moment de manie, pot continua tot restul vietii sa faca rau celui ranit...
Cu timpul inveti ca a scuza e ceva ce poate face oricine, dar ca a ierta, asta doar sufletele cu adevarat mari...
Cu timpul intelegi ca daca ai ranit grav un prieten, e foarte probabil ca niciodata prietenia nu va mai fi la aceeasi intensitate...
Cu timpul iti dai seama ca desi poti fi fericit cu prietenii tai, intr-o buna zi vei plange dupa cei pe care i-ai lasat sa plece...
Cu timpul iti dai seama ca fiecare experienta traita alaturi de fiecare fiinta, nu se va mai repeta niciodata...
Cu timpul iti dai seama ca cel care umileste sau dispretuieste o fiinta umana, mai devreme sau mai tarziu va suferi aceleasi umilinte si dispret, dar multiplicate, ridicate la patrat.
Cu timpul inveti ca, grabind sau fortand lucrurile sa se petreaca, asta va determina ca in final, ele nu vor mai fi asa cum sperai...
Cu timpul iti dai seama ca in realitate, cel mai bine nu era viitorul, ci momentul pe care-l traiai exact in acel moment...
Cu timpul vei vedea ca desi te simti fericit cu cei care-ti sunt imprejur, iti vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine si acum s-au dus si nu
mai sunt...
Cu timpul vei invata ca incercand sa ierti sau sa ceri iertare, sa spui ca iubesti, sa spui ca ti-e dor, sa spui ca ai nevoie, sa spui ca vrei sa fii
prieten, dinaintea *i mormant, nu mai are nici un sens...
Dar din pacate, toate se invata doar cu timpul...Si din pacate, prea tarziu...

P.S. Nu am postat in profil acest text pentru ca "da bine". Sunt niste adevaruri pe care ar trebui sa le stim, sa le luam aminte si sa reflectam cateva secunde...Nu vreau sa fiu ipocrit spunand ca am reusit sa invat tot ceea ce este scris acolo...Suntem oameni si suntem supusi greselii...De altfel, unii dintre noi se nasc din greseala...

Pt. cei curiosi. . . sa se drogheze

Sunt la o inmormantare. Se aude vocea usor nazala a preotului care face probabil o lista a pacatelor celui mort. In departare, undeva in copacii de langa poarta principala a cimitirului ciripesc vesele cateva pasarele bucuroase. De ce sunt oare asa de bucuroase? Aici e o inmormantare. Lumea petrece pe cineva pe ultimul drum si ele ciripesc fara nici o grija. Si ciripesc destul de tare. Destul de tare incat sa acopere vocea preotului care continua lista pacatelor. Deja aproape ca ma scot din sarite. Imi vine sa iau o piatra si sa le fac sa taca. Dar le iert. Sunt si ele fericite ca a venit primavara. Aerul e placut, adie o boare calduta de vant... o zi perfecta pentru o plimbare prin parc. Pe sub ramurile inflorite ale copacilor, ascultand glasurile copiilor care se joaca fericiti, mirosind parfumul miilor de flori... Dar aici nu sunt in parc, sunt la o inmormantare, trebuie sa fiu trist si chiar sa plang daca se poate. In dreapta se aud bocetele innabusite ale catorva femei. De ce plang oare? Pentru ca mai aveau nevoie, inca de cel care a murit sau le pare sincer rau ca este mort si nu se mai poate bucura de aceasta zi mirifica de primavara? In primul caz sunt niste egoiste patetice care mai bine si-ar astepta propria moarte ca sa planga. Iar in al doilea caz de ce sa planga? Omul probabil si-a inceput odihna bine-meritata dupa viata zbuciumata pe care a avut-o. Dar ce ganduri nepotrivite am eu pentru o inmormantare. In loc sa fiu smerit si sa ascult preotul le judec pe sarmanele femei. Probabil le era o ruda apropiata. Si preotul vorbeste foarte frumos. Intr-adevar au adus un preot bun pentru inmormantarea asta. Nu ca si ultima data cand s-a scapat de tot in cinci minute si-a plecat. Spune ceva despre nemurirea sufletului si o viata vesnica. Oricum cunosc placa. Mai bine ma uit dupa avionul care se aude undeva sus pe cer. Deschid ochii, ridic capul si... nimic. Nici avion, nici cer, nimic. Doar negru. Intind mana si ma lovesc de ceva dur. Sunt intr-o cutie de lemn. Nu stiu cum de nu am remarcat pana acum mirosul de lemn proaspat si de pamant. Nici in stanga , nici in dreapta nu am loc sa ma intind. Imi aduc aminte ca sufar de claustrofobie. Si strig cat pot de tare. Dar nu aud nici macar o soapta. Doar vocea preotului, bocetele si ciripitul pasarelelor care ma calca iar pe nervi. Nu stiu cu ce ocazie am ajuns eu in sicriu, dar trebuie sa ies de aici. Deja incep sa cada bulgari de pamant pe sicriu. Astia cred ca eu sunt mort. Am citit povestiri despre oameni ingropati de vii si nu puteam sa-mi inchipui cum se simt. Acum simt eu, si e mai groaznic decat orice imi puteam inchipui. Strig din nou, dar nu scot nici un sunet. AJUTOR! Nimic. Ma apuc sa bat cu pumnii in capacul sicriului dar nu se aud zgomotele infundate care ar trebui sa se auda. Bat in continuare din ce in ce mai ingrozit. Bat din ce in ce mai repede si mai puternic si...
...ma trezesc intr-o transpiratie rece. Fiori de gheata imi trec inca pe sira spinarii. Cat de real a parut totul. Inca am in nari mirosul de pamant proaspat sapat. Groaznic. Inima imi bate nebuneste. Ma uit in jur si totul este normal. E camera mea, in stanga bibleoteca, ceva mai incolo biroul pe care troneaza imperturbabil computerul. Deja este ziua de-a binelea. Razele soarelui patrund prin gaurelele draperiei. Trebuie sa ma ridic si eu din pat si sa ma apuc de lucru. Ce groaznic cosmar. Si totodata grotesc. Poate o sa-l scriu pana nu-l uit. E ceva memorabil in el, o atmosfera gotica ca si in scrierile lui Poe. Dar mai intai sa ma spal si sa mananc. Ma ridic incet din pat. Imi iau papucii de casa in picioare si ma indrept catre baie. Efectele cosmarului au disparut deja. Sunt pregatit pentru noua zi de primavara care ma asteapta. Deschid usa de la baie si primul lucru pe care il remarc e un miriapod mort, urat, mare si negru care strica frumusetea dalelor albe. Il apuc cu o scarba organica si il arunc in toaleta. Trag apa si mirosul de brad invadeaza baia. Pornesc robinetul si ma aplec deasupra chiuvetei. Simt cu placere apa rece care se scurge printre degete si apoi pe fata. Pic. Pic. Doua picaturi rosii pe marginea chiuvetei. Ma apropii de ele si constat cu dezgust ca este sange. Ridic ochii spre tavan si vad o balta care nu ar trebui sa fie acolo. Ma grabesc sa ies din baie si nu mai observ miscarea tarata de langa cosul de gunoi. Ies in scara blocului doar in boxeri, hotarat sa urc sa vad ce se petrece deasupra mea. Sper ca domnul Popescu nu a patit nimic. Era asa un vecin cumsecade. Imi aducea intr-o mica masura aminte de bunicul meu din partea mamei. Un batran foarte simpatic. Urc cate trei trepte deodata tinandu-ma de balustrada care scartie. Scartiitul balustradei este singurul zgomot pe care il aud in tacerea adanca care invaluie scara blocului. O tacere neobisnuita pentru ca ar trebui sa se auda copii lui Ionescu de la doi care sunt in vacanta. Sau masinile care trec prin fata blocului. Dar nu se aude nimic. O tacere rau-prevestitoare si care ma apasa. Ajung in fata usii lui Popescu. Dau sa sun, dar observ ca usa este intredeschisa. O imping si nu se intampla nimic. Doar se deschide cu scartiitul obisnuit. Nu tu psihopat care sa ma astepte cu toporul in mana, nu tu monstru extraterestru care sa-mi sfartece maruntaiele. Il strig incetisor pe vecin:" Domnu' Popescu. Domnu' Popescu. Sunteti bine?" Nu primesc nici un raspuns si mai fac doi pasi spre baie. Cu siguranta ca este acolo. Deja il vad: mort, cu fata in jos, cu un cutit infipt in spate. Cine a putut sa fie cel care i-a dorit raul unui om asa cumsecade ca si domnul Popescu? Deschid usa cu hotarare si ceea ce vad nu este deloc ceea ce mi-am imaginat. Domnul Popescu, acoperit de niste viermi mari, gri care colcaie pe el, mustind de sange si de inca o substanta gelatinoasa. Ochii ii sunt inca intregi dar din nasul pe jumatate mancat ii ies niste rame, iar din gura deschisa intr-un ultim tipat mut, ies trei gandaci. Urlu si ecoul se intoarce rapid la mine. Ma intorc sa fug dar intre mine si iesirea din apartament colcaie niste tentacule diforme. Asa ceva nu exista si ma sugestionez ca inca visez. Dar ma ciupesc si imi dau seama ca sunt cat se poate de treaz. Tentaculele scot niste sunete ciudate, sau poate sunt peretii care au devenit organici si pulseaza amenintatori spre mine. AJUTOR! Dar nimeni nu este acolo sa ma ajute si simt cum mor devorat de mii de ace care imi sfasie pielea.
-Hei omule, revino-ti. N-am crezut ca o sa aiba asa un efect asupra ta. Esti o.k.?
Asta nu stiu. O muzica ascutita ma zgarie pe creier. Acum stiu unde sunt. Intr-un technoclub de la periferia orasului.
-Te-ai hazardat la prea mult. M-ai speriat, omule, credeam c-ai mierlit-o. Data viitoare nu-ti mai dau asa de mult nici daca ma rogi in genunchi.
Ma ridic dezgustat si borasc. Nu o sa mai fie nici o data viitoare. Cel putin doua-trei zile. Ma indrept spre iesire in timp ce dealeru' inca striga ceva in urma mea. N-are decat sa curete el.

Ceva de demult....

POATE...OARE?

Stau, ma mint
Chiar nu mai stiu ce simt
Este ura?, e durere?
Ce sa fie?, ca nu trece
Lacrimi cad, se sparg, si vad
Umbre reci si voci ce nu se-aud
Stau, ma-nvart in pat
Nu pot, nu stiu
Tot ce pot a spune-i NU
Voi avea si eu vreodata linistea de altadata?
Cand inima imi era calda
Si oameni se plimbau prin jurul meu
Bucurosi si plini de viata
Dar acum nu mai au fata
S-au pierdut, in ganduri, vise...
Nici nu mai stiu...ce simt?
Un moment, o clipa vreau si eu...
Sa mai respir, sa simt acel ceva
Ce-mi face calda inima
Dar stau...si cateodata...
Parca viata mi-e patata
Nu se spala niciodata?
Nici lacrimi nu mai pot sa cada
Sufletul sa mi-l goleasca
Sa nu ma mai rascoleasca gandul ca...
Nu stiu, nu pot, nu vreau sa stiu sa pot
Indur, tin totu-n mine, si odata...
Poate, cineva, va incerca sa ma-ncalzeasca.