Homofobie în lumea cool

Ce faceţi cînd şoferul de taxi are o ieşire de genul “Mamă, ce bucată e asta, nu-i aşa?”? Nu pot să răspund totdeauna cu “Hm... dar de prietenu’ ei ce zici?”, măcar pentru că, uneori, pur şi simplu nu e nimeni lîngă “bucata” în cauză, aşa că evit explicaţiile inutile sau declaraţiile patetice şi rămîn de obicei la un sarcastic “Dacă zici tu...”.

Altceva e cînd primesc o invitaţie la lansarea unui roman al unui tînăr debutant pe care îl cunosc doar din vedere, iar scrisorica se termină cu “E valabil pentru tine şi “doamna””. Atunci, mărturisesc, mă cam enervez, şi îmi vine să-i răspund la mail cam aşa: “O să vin la lansarea ta cu prietenul meu, şi poate nu era rău să te gîndeşti şi la posibilitatea asta cînd m-ai invitat”.

Ok, poate mă enervez degeaba, pentru că, în fond, aici nu e vorba de homofobie, sau măcar nu e vorba de cea mai urîtă formă a ei. O să spuneţi că, cel puţin, în cazul ăsta n-aş risca să fiu dat jos din maşină şi poate că scriitoraşul în devenire şi-ar cere scuze pentru gafă şi m-ar invita şi la următoarele lansări, sau la alte evenimente pretenţioase din lumea literară. Dar vă asigur că, la noi, încă nu poţi miza pe asta, deşi prin alte părţi nu aş fi fost invitat împreună cu “doamna”, ci cu “partenerul/a”, iar, dacă totuşi aşa ceva s-ar fi întîmplat, aş fi putut conta pe un sentiment de jenă al “domnului” scriitor.

Aşa că o să vă contrazic: aici e vorba de homofobie. Cine se învîrte prin cercurile “cool” din Bucureşti, unde toţi sîntem mai mult sau mai puţin “artişti”, nu riscă, practic, nimic, dacă ne gîndim la ce li s-a întîmplat unora după parada de anul ăsta. Sau nimic de acelaşi fel. Pentru că, deşi viaţa între Green Hours, MNAC, barurile “de profil”, cutare redacţie şi atelierul unui prieten nu are nimic periculos, lumea cu pretenţii de la noi nu e chiar atît de ruptă de contextul “naţional”. Şi nu mai trebuie să vă spun că, dacă, în loc de scriitorul debutant, e vorba de cutare critic literar “respectabil” sau de redactorul-şef de la un ziar mai degrabă liberal, atunci, aţi ghicit, lucrurile devin mult mai complicate. Şi asta pentru că, oricît am fi de “liber-profesionişti”, mulţi dintre noi depindem, la un moment dat, de banii, relaţiile şi recomandările lor.

“Ei”, adică domnii de peste 40 de ani care ocupă diferite funcţii în media, la muzee şi galerii, care conduc teatre sau organizează festivaluri, care predau la facultăţi umaniste şi apar la talk-show-urile amicilor lor, nu sînt, neapărat, antipatici sau încuiaţi şi, cel puţin unii dintre ei, au grijă mereu să sublinieze cît de deschişi, europeni şi receptivi la nou sînt. Pentru nimic în lume nu le-ar conveni să treacă drept retrograzi cu mentalităţi comuniste, cum se spunea cînd erau ei mai tineri şi cînd, într-adevăr, mulţi dintre ei au făcut eforturi pentru ca, de exemplu, Gigi Becali şi Noua Dreaptă să fie percepuţi public drept ceea ce sînt, adică un personaj ridicol şi sulfuros şi, respectiv, un grup izolat de inadaptaţi resentimentari.

Doar că, deşi ar fi frumos să le mulţumim pentru asta, ca şi pentru faptul că, în 2006, reflectarea comunităţii LGBT în presa de la noi nu seamănă, totuşi, cu cea din Belarus, nu prea putem să o facem decît cu jumătate de gură, pentru că mulţi dintre ei ar rămîne cu gura căscată şi ar afişa o mină care spune “Dar nu asta vroiam noi cînd ceream deschidere şi europenizare”, iar asta în cazul bun, în care reacţia nu va fi una încruntată, de tipul “Există totuşi limite ale toleranţei”. Şi, cum vă spuneam, asta este, cu siguranţă, homofobie, cu toate că nu e dublată de agresivitatea unora ca simpatizanţii Noii Drepte şi cu toate că, probabil, domnii din cercurile literar-mediatice vor ezita un pic înainte să aibă reacţii ca astea.

În ţările unde oamenii au avut mai multe experienţe cu diversitatea, şi nu mă refer doar la diversitatea “noastră”, lucrurile nu stau aşa şi nu am auzit de critici sau psihologi foarte populari care să vină să ne spună că nu sîntem “normali” şi “naturali”, decît dacă e vorba despre membri ai ONG-urilor conservatoare pentru “protecţia familiei” sau despre persoane cu viziuni religioase. Şi, oricum, nu lumea cu asemenea opţiuni dă tonul în mass media din Europa (în America, situaţia e un pic mai complicată, deşi nu e foarte diferită). Bine-înţeles că asta nu înseamnă neapărat că moderatorul de talk-show-uri de la BBC o să dea o super-petrecere cînd află că fiul lui e gay, dar sînt sigur că, atîta timp cît e la servici, se va abţine de la unele comentarii cu totul deplasate care încă se mai aud chiar şi în “lumea bună” din România.

Stăteam de vorbă cu cineva “din comunitate” şi i-am spus ce cred despre lucrurile astea, iar răspunsul a fost că, în fond, şi homofobii au dreptul la opinie, ca şi noi, şi că nu am nici un drept să le cer să se cenzureze, din moment ce asta este părerea lor “autentică”. La început n-am ştiut ce să zic, pentru că, evident, nu vroiam să neg dreptul nimănui de a spune ce crede, oricît de deplasat şi provincial mi s-ar părea ceea ce spune. Pe urmă i-am spus, totuşi, că, după părerea mea, puţină corectitudine politică nu strică. Ştiţi, ca pe chat: trebuie să spui măcar “Succes, nu eşti genul meu” şi nu eşti deloc “autentic” dacă nu faci asta.


By Silviu Mihai