Eu si fericirea...

Ce mult imi place sa scriu! Sa fiu asa cum imi place mie.Dar nu stiu de ce simt asta numai in anumite momente,in momentele grele. Am citit undeva ca numai oamenii care sufera cu adevarat sau trec prin momente grele ori chiar sunt bolnavi, pot profera lucruri cu adevarat deosebite.Nu stiu..,poate asa este.

Ma tarasc prin lume din ce in ce mai greu.Paradoxal ar trebui sa fiu fericit. In prinicipiu am aproape toate motivele. Dar nu ma mai pot bucura de nimic. Nu mai stiu sa simt. Nu mai stiu sa multumesc si sa ma multumesc, nu mai stiu sa plang, si nu mai stiu sa rad, sa fiu fericita, sa scriu, sa citesc, sa traiesc. Nici sa gandesc nu mai stiu, sau nu mai pot. Nici sa ma rog si nici macar sa visez.

Ma surprind privind minute in sir in gol si gandind nici eu nu stiu la ce... la nimic. Orice dar primesc, nu ma mai face sa ma entuziasmez ca altadata. Insa, oricerau, ma raneste profund atat de profund incat imi afecteaza pana si somnul.
Nu simt mirosul primaverii, nu simt mirosul ploii, nu simt mirosul vietii, dar nici macar cel al florilor nu-l simt. Totul mi se pare artificial.

Mi se pare ca nu merit nimic si totusi, astept de toate. Ma-ntreb, oare ce e cu mine? Cred cu entuziasm in puterea autosugestiei. Poate imi fac mari pacate, dar cred cu tarie ca orice mi s-ar putea intampla autosugestionandu-ma.
Nu stiu unde-i culoarea lucrurilor, unde-i muzica universului? Universul care se zice ca, comploteaza pentru implinirea viselor oamenilor. Atata naivitate! Atata pacat! Atata necredinta! Si neputinta...


Mi-e dor sa-mi caut in viata oameni si intamplari dragi. As vrea sa retraiesc. Ma simt incult, parca nu stiu nici sa scriu, astept pronuntii intr-un sens sau altul...Poate nu o sa la aflu niciodata sau poate o sa le descopar eu insami.
... mi-e dor sa fug, sa vad, sa traiesc o ploaie calda de vara la munte, sa privesc ceata ridicandu-se de pe padurile de brad dimineata, asa cum am facut candva, mi-e dor de S, de M, mi-e dor sa fiu curat sufleteste si impacat cu Dumnezeu, sa simt gustul unui vin rosu dulce, sa simt din nou iubirea pe care un om o are cu adevarat pentru mine.


As vrea sa pot sa am incredere in oameni, sa-i iubesc si mai mult, sa nu ma mai "loveasca". Cineva imi spunea odata, sa nu las oamenii sa-mi strice frumusetea. Intr-adevar, oamenii ar putea strica ambele frumuseti: trupeasca si sufleteasca. "

Oamenii dezamagesc" Dumnezeu nu...Nu stiu unde-i farmecul trairii, si daca intr-adevar exista,unde as putea sa-l caut...