Pt. cei curiosi. . . sa se drogheze

Sunt la o inmormantare. Se aude vocea usor nazala a preotului care face probabil o lista a pacatelor celui mort. In departare, undeva in copacii de langa poarta principala a cimitirului ciripesc vesele cateva pasarele bucuroase. De ce sunt oare asa de bucuroase? Aici e o inmormantare. Lumea petrece pe cineva pe ultimul drum si ele ciripesc fara nici o grija. Si ciripesc destul de tare. Destul de tare incat sa acopere vocea preotului care continua lista pacatelor. Deja aproape ca ma scot din sarite. Imi vine sa iau o piatra si sa le fac sa taca. Dar le iert. Sunt si ele fericite ca a venit primavara. Aerul e placut, adie o boare calduta de vant... o zi perfecta pentru o plimbare prin parc. Pe sub ramurile inflorite ale copacilor, ascultand glasurile copiilor care se joaca fericiti, mirosind parfumul miilor de flori... Dar aici nu sunt in parc, sunt la o inmormantare, trebuie sa fiu trist si chiar sa plang daca se poate. In dreapta se aud bocetele innabusite ale catorva femei. De ce plang oare? Pentru ca mai aveau nevoie, inca de cel care a murit sau le pare sincer rau ca este mort si nu se mai poate bucura de aceasta zi mirifica de primavara? In primul caz sunt niste egoiste patetice care mai bine si-ar astepta propria moarte ca sa planga. Iar in al doilea caz de ce sa planga? Omul probabil si-a inceput odihna bine-meritata dupa viata zbuciumata pe care a avut-o. Dar ce ganduri nepotrivite am eu pentru o inmormantare. In loc sa fiu smerit si sa ascult preotul le judec pe sarmanele femei. Probabil le era o ruda apropiata. Si preotul vorbeste foarte frumos. Intr-adevar au adus un preot bun pentru inmormantarea asta. Nu ca si ultima data cand s-a scapat de tot in cinci minute si-a plecat. Spune ceva despre nemurirea sufletului si o viata vesnica. Oricum cunosc placa. Mai bine ma uit dupa avionul care se aude undeva sus pe cer. Deschid ochii, ridic capul si... nimic. Nici avion, nici cer, nimic. Doar negru. Intind mana si ma lovesc de ceva dur. Sunt intr-o cutie de lemn. Nu stiu cum de nu am remarcat pana acum mirosul de lemn proaspat si de pamant. Nici in stanga , nici in dreapta nu am loc sa ma intind. Imi aduc aminte ca sufar de claustrofobie. Si strig cat pot de tare. Dar nu aud nici macar o soapta. Doar vocea preotului, bocetele si ciripitul pasarelelor care ma calca iar pe nervi. Nu stiu cu ce ocazie am ajuns eu in sicriu, dar trebuie sa ies de aici. Deja incep sa cada bulgari de pamant pe sicriu. Astia cred ca eu sunt mort. Am citit povestiri despre oameni ingropati de vii si nu puteam sa-mi inchipui cum se simt. Acum simt eu, si e mai groaznic decat orice imi puteam inchipui. Strig din nou, dar nu scot nici un sunet. AJUTOR! Nimic. Ma apuc sa bat cu pumnii in capacul sicriului dar nu se aud zgomotele infundate care ar trebui sa se auda. Bat in continuare din ce in ce mai ingrozit. Bat din ce in ce mai repede si mai puternic si...
...ma trezesc intr-o transpiratie rece. Fiori de gheata imi trec inca pe sira spinarii. Cat de real a parut totul. Inca am in nari mirosul de pamant proaspat sapat. Groaznic. Inima imi bate nebuneste. Ma uit in jur si totul este normal. E camera mea, in stanga bibleoteca, ceva mai incolo biroul pe care troneaza imperturbabil computerul. Deja este ziua de-a binelea. Razele soarelui patrund prin gaurelele draperiei. Trebuie sa ma ridic si eu din pat si sa ma apuc de lucru. Ce groaznic cosmar. Si totodata grotesc. Poate o sa-l scriu pana nu-l uit. E ceva memorabil in el, o atmosfera gotica ca si in scrierile lui Poe. Dar mai intai sa ma spal si sa mananc. Ma ridic incet din pat. Imi iau papucii de casa in picioare si ma indrept catre baie. Efectele cosmarului au disparut deja. Sunt pregatit pentru noua zi de primavara care ma asteapta. Deschid usa de la baie si primul lucru pe care il remarc e un miriapod mort, urat, mare si negru care strica frumusetea dalelor albe. Il apuc cu o scarba organica si il arunc in toaleta. Trag apa si mirosul de brad invadeaza baia. Pornesc robinetul si ma aplec deasupra chiuvetei. Simt cu placere apa rece care se scurge printre degete si apoi pe fata. Pic. Pic. Doua picaturi rosii pe marginea chiuvetei. Ma apropii de ele si constat cu dezgust ca este sange. Ridic ochii spre tavan si vad o balta care nu ar trebui sa fie acolo. Ma grabesc sa ies din baie si nu mai observ miscarea tarata de langa cosul de gunoi. Ies in scara blocului doar in boxeri, hotarat sa urc sa vad ce se petrece deasupra mea. Sper ca domnul Popescu nu a patit nimic. Era asa un vecin cumsecade. Imi aducea intr-o mica masura aminte de bunicul meu din partea mamei. Un batran foarte simpatic. Urc cate trei trepte deodata tinandu-ma de balustrada care scartie. Scartiitul balustradei este singurul zgomot pe care il aud in tacerea adanca care invaluie scara blocului. O tacere neobisnuita pentru ca ar trebui sa se auda copii lui Ionescu de la doi care sunt in vacanta. Sau masinile care trec prin fata blocului. Dar nu se aude nimic. O tacere rau-prevestitoare si care ma apasa. Ajung in fata usii lui Popescu. Dau sa sun, dar observ ca usa este intredeschisa. O imping si nu se intampla nimic. Doar se deschide cu scartiitul obisnuit. Nu tu psihopat care sa ma astepte cu toporul in mana, nu tu monstru extraterestru care sa-mi sfartece maruntaiele. Il strig incetisor pe vecin:" Domnu' Popescu. Domnu' Popescu. Sunteti bine?" Nu primesc nici un raspuns si mai fac doi pasi spre baie. Cu siguranta ca este acolo. Deja il vad: mort, cu fata in jos, cu un cutit infipt in spate. Cine a putut sa fie cel care i-a dorit raul unui om asa cumsecade ca si domnul Popescu? Deschid usa cu hotarare si ceea ce vad nu este deloc ceea ce mi-am imaginat. Domnul Popescu, acoperit de niste viermi mari, gri care colcaie pe el, mustind de sange si de inca o substanta gelatinoasa. Ochii ii sunt inca intregi dar din nasul pe jumatate mancat ii ies niste rame, iar din gura deschisa intr-un ultim tipat mut, ies trei gandaci. Urlu si ecoul se intoarce rapid la mine. Ma intorc sa fug dar intre mine si iesirea din apartament colcaie niste tentacule diforme. Asa ceva nu exista si ma sugestionez ca inca visez. Dar ma ciupesc si imi dau seama ca sunt cat se poate de treaz. Tentaculele scot niste sunete ciudate, sau poate sunt peretii care au devenit organici si pulseaza amenintatori spre mine. AJUTOR! Dar nimeni nu este acolo sa ma ajute si simt cum mor devorat de mii de ace care imi sfasie pielea.
-Hei omule, revino-ti. N-am crezut ca o sa aiba asa un efect asupra ta. Esti o.k.?
Asta nu stiu. O muzica ascutita ma zgarie pe creier. Acum stiu unde sunt. Intr-un technoclub de la periferia orasului.
-Te-ai hazardat la prea mult. M-ai speriat, omule, credeam c-ai mierlit-o. Data viitoare nu-ti mai dau asa de mult nici daca ma rogi in genunchi.
Ma ridic dezgustat si borasc. Nu o sa mai fie nici o data viitoare. Cel putin doua-trei zile. Ma indrept spre iesire in timp ce dealeru' inca striga ceva in urma mea. N-are decat sa curete el.