Thursday, November 16, 2006

Viata - o gluma ?



Poate e putin ciudat, poate e un act de curaj sau curatǎ nebunie, nu stiu şi nici nu vreau sǎ aflu, eu doar încerc ceva ce demult aveam în gând: sǎ scriu povestea ratǎrii unui destin, povestea mea, povestea oricui, povestea tuturor poate...

S-a gândit cineva cǎ toate poveştile nu sunt decât o transpunere în literaturǎ a crudei realitǎţi? Evident, exceptând finalul fericit care e purǎ ficţiune, purǎ literaturǎ. Oare eu sunt singurul care are aceastǎ impresie, cǎ totul nu-i decât o glumǎ proastǎ care se va termina cu un eşec în masǎ al umanitaţii? O societate coruptǎ, o viaţǎ mizerǎ, nici o speranţǎ pentru un viitor mai strǎlucit şi un final jalnic pe care ţi-l doreşti cât mai curând în ideea cǎ doar doar o sǎ scapi. Şi la final te întrebi: „Asta e tot? Pentru asta a trebuit sǎ lupt?”. Nu vei primi un rǎspuns, dar cel puţin vei avea conştiinţa împǎcatǎ ştiind cǎ ai pus întrebarea.

Crezi cu disperare in dragoste si ajungi sa-ti dai seama ca de fapt speri degeaba, ca nu va veni, si iar ai pierdut lupta cu viata.

Marea mea durere si de fapt un lucru cert, poate singurul din viata mea, dar pe care cu incapatanare am incercat sa il ignor, este ca nu voi putea sa spun nimanui niciodata: „multumesc lui Dumnezeu ca te-am gasit”(deci chiar nu sunt asa ateu cum crede Roxa). Si durerea devine cu atat mai mare cu cat sunt dependent de dragoste, am nevoie acuta de cineva langa mine care sa ma ia in brate si sa-mi spuna ca totul va fi bine, sa ma sarute pe frunte si sa-mi sopteasca incet la ureche: „te iubesc”.

Ma sufoca singuratatea si ma inspaimanta gandul ca voi imbatrani singur, plin de riduri precum Wordsworth si fara sa stiu ce inseamana sa fii iubit,(dar in schimb stiu cum e sa fi folosit pe post de jucarie sexuala) caci sa iubesc stiu si mai stiu ca doare. Si atunci ma intreb de ce mai iubim daca dragostea doare? De ce? Care-i rostul si logica? Exista logica? Trebuie sa existe...si nu e pt. ca suntem sado-maso !

Oare un inceput care nu ar fi trebuit sa existe, un noroc asa de mare, poate sa dispara ca si cand ai bate din palme? Unde e norocul pe care l-am avut cand trebuia de fapt sa mor? Unde? Asta e tot? Si atunci care e rostul pentru care am trait? Sa vad cum zilele mele se duc fara nici un rost, fara nici o speranta ca va rasarii soarele si pe strada mea? Doamne suna asa perimat, un cliseu, toata viata mea e facuta din clisee sau citate din carti, plus cruda realitate de a fii un om ratat, fara sansa de reabilitare.

Fiecare noua cunostinta e o noua speranta ca am gasit ce cautam, apoi vine ciocnirea de realitate: nu, cauta inca sau renunta!!! Sa renunt oare? Chiar nu mai merita sa incerc? La cine e defectul? La mine, am zis de multe ori, si am incercat sa schimb ceva. De cele mai multe ori cred ca nu am reusit sa schimb nimic. Doar m-am amagit ca m-am schimbat, cand de fapt am cazut in abis si mai mult. Pe zi ce trece ma prabusesc mai mult si mai mult si simt ca farama de putere ce mi-a ramas se duce si in curand ma voi afla la capat de drum.

Sa iti doresti moartea e poate un pacat. Dar si o dovada de lasitate sa nu poti sa o faci cand totul e pierdut si EA e singura scapare. Mii de ganduri pun stapanire pe mine si ma simt sfarsit, invin, pierdut... De ce caut un raspuns daca nu-l voi gasi???>

Acestea sunt gandurile care ma macina in fiecare zi, si mai ales ultimele nopti...cred ca iar am sa rup cearceaful de atatea zbuciumari interioare care imi provoacaziua o depresie iar noaptea insomni! Aceleasi intrebari si mereu asteptarea unui raspuns care nu are sa vina, dar sper inca. Ceva nu ma lasa sa-mi pierd speranta, si nu e Dumnezeu caci ma declar ca fiind ateu. Atunci ce? Poate natura mea de invingatoar, pentru ca nu ma pot imagina pe mine insumi invins.

Ma intreb adesea, „De ce las tristetea sa puna stapanire pe mine ca si cand nu ar exista nici o sansa de scapare pentru mine? Poate ca tocmai din cauza pesimismului meu excesiv, exacerbat nu gasesc ceea ce caut, poate pentru ca imi doresc prea mult si nu stiu unde sa caut! De ce de fiecare data e la fel, de parca totul ar fi copie la indigo?”

Nu pot sa scap, oricat mi-as dori, de sentimenul de inutilitate pe care-l am in suflet si care pe zi ce trece imi omoara parca cate o celula din mine, apropiindu-ma cat mai mult de moarte. Orice realizare nu-mi aduce mai mult decat o bucurie de moment, care insa trece precum fulgul de nea care se topeste cand atinge palma unui copil, si iar revin la starea de neliniste sufleteasca si neimplinire.

Si totusi iubirea...si daca iubire nu e, nimic nu e? Oare?

1 comment:

Anonymous said...

Te inseli mon cher.Eu nu cred ca esti ateu. Nu crezi in Dumnezeu dar ti-e frica de El iar unui ateu nu ii e frica asa ca ce sa mai vorbim...Macar daca erai ateu aveai o justificare. Reactia ta la religie este una tipica, nu poti sa treci de manifestarile exterioare (popi, slujbe, pomeni...) din cauza ca nu te-ai straduit sa ai o intelegere mai profunda si in al doilea rand refuzi ceea ce nu iti convine, anumite principii care te obliga la un efort mai mare decat simplul fapt de a respira sau a trai o viata comuna...

Ai observat cat de mult se vorbeste in prezent de Dumnezeu si cat de putini sunt cei care cred cu adevarat? Auzi toata ziua vorbindu-se despre iubire dar sunt atat de putini cei care iubesc altceva in afara de propria persoana si propriile mofturi...Coincidenta sau nu Apocalipsa prevede aceasta situatie si a fost scrisa acum aproape 2000 de ani. Cred ca este vorba de o intelegere profunda a fiintei umane si a decaderii ei morale direct proportionala cu progresul tehnic...Interesant de meditat la aceasta situatie.

PS: Si cu Wordsworth ce-ti veni?, de unde l-ai scos fratioare?