Vrei să-ţi povestesc cum e o zi fără tine?....nu o dedic ca nu mai intereseaza persoana careia i-as dedica-o....

Fiecare zi e bună ca să retuşezi ceva. Totul se intâmplă repede. Alarma telefonului care sună abrutizant. Minutele la baie cu apa curgând in şuvoi rece, cu carnea obosită şi ochii ce refuză să se privească in oglindă, apoi hainele imbrăcate pe rând, radioul pe care il suport cam un minut fiindcă e la fel de zgomotos pe cât de liniştită mi-aş dori sa fie ziua asta. Un pahar cu suc de caise, o felie de pâine prăjită, părerea de rău pentru cafeaua pe care nici azi n-am vreme s-o beau acasă, să mă tragă incet din braţele nopţii. Imi fac curaj şi mă duc din nou în baie; mai am câteva minute. Mă uit la mine cu indrăzneală, îmi aranjez părul şi îmi dau cu o picătură de parfum, cu bucuria ieftină ca ieri mi-am mai luat o camaşă scumpă cu care o să fac impresie azi la serviciu. Masca e pusă, sunt gata să plec.
După ce las în urma mea uşa blocului, care se închide cu un scârţâit brusc, totul se opreşte pentru o fracţiune de secundă. Secunda aceea ca un declic, în care te conectezi la lumea exterioară. Aerul tare al dimineţii senine; gardul viu, încremenit în amintirea nopţii; o frunză îngălbenită devreme, care cade cu încetinitorul şi care-mi va conţine întreaga zi. Firobuzul ce trece cu zgomotul lui caracteristic, atat de aproape de trotuar; o mare de oameni, şi nici unul nu are timp să vadă cum viaţa parcă fuge din jurul nostru, fuge din noi şi fiecare dimineaţă e o dimineaţă mai puţin. Nici eu n-am timp; traversez şi mă urc în maşina care mă aşteaptă deja.
Dau bună dimineaţa şoferului şi deschid o carte; e modul cel mai simplu şi cel mai iluzoriu să mă scufund în mine, în jumătatea de oră de drum până la cele opt ore insipide din slujba mea de zi. Alerg prin oraş, tras de cai invizibili într-o caleaşcă de aur fad, învechit ca amintirile fără griji ale copilăriei. Şi mai am vreo jumătate de oră să mă mint că azi o să fiu în regulă. Din când în când ridic privirea şi mă uit pe stradă în viteza maşinii. Şi văd locuri prin care mă amintesc trecând cu cineva de mână. Uite… aici era vara trecută şi ea purta fusta aceea cu flori, ce-i venea peste genunchi, bluza albă şi părul strălucitor după care se uita toată lumea. Ne-am oprit o secundă să citim un afiş. In urma noastră – praful şi amintirea. Gata, am trecut; încep să citesc din nou din carte, dar îmi fug rândurile şi mi se împăienjenesc ochii. Incerc să mă uit din nou pe geam, dar privirea îmi trece dincolo de maşini, clădiri şi oameni, şi încremeneşte în amintirea ta, dormind caldă şi leneşă, înger al patului meu. Dar unii îngeri îşi folosesc aripile. Şi zboară.
Oameni… atâţia oameni care nu-mi spun nimic; mă agăţ de ei şi azi ca într-un joc pe care ştii că-l pierzi dar continui să-l joci cu o încăpăţânare fascina(n)tă. Sunt amorţit între voi, dragii mei; la kilometri lumină distanţă de mine şi totuşi destul de aproape ca să respir din fâlfâitul aripilor voastre şi să mă bucur că mai trăiesc o zi. Şi nici azi n-o să fiu rău, rebel, rapace, revoltat, aşa cum mi-aş dori sa fiu cateodată, sunt din nou doar o chestie ce respiră placidă. Ghearele fricii pe care le-am ascuţit pe propriul suflet –azi noapte - în patul meu ce se zvarcoleşte de la sine, azi le-am pierdut. Telefoanele sună într-una şi eu îmi vând sufletul cu zambetul pe buze. Orele trec şi momentele de luciditate se subţiază când mă uit prostit în calendar.
Cinci fără cinci. Trebuie să fii şomer, întreţinut, bogătaş sau încă student ca să nu te bucure momentul ăsta special când sărbătoreşti sfârşitul orelor de program. Iţi iei câteva rapoarte într-un dosar, cu bucuria perversă că odată ajuns acasă o să le arunci pe canapea, ştiind ca nu te vei apuca să le termini. Până mâine. Când vei aştepta din nou să se facă cinci fără cinci. Singura sărbătoare care se întâmplă în fiecare zi.
Mă simt bine. O să ies cu prietenii la o terasă. Poate o s-o sun pe colega aceea ce-mi face ochi dulci şi migdalaţi de-o vreme...O s-o invit la o cafea şi ea o să spună da. Deşi ştie că e stupidă chestia cu mersul “la o cafea”. De ce să vrei să bei cafea seara? Oricum n-are importanţă, orice pretext e bun ca să răvăşesti un pat în doi, să fugi până în adâncul pernei, să muşti din carnea de lângă tine, să te crispezi într-un spasm şi să uiţi, împreună cu o femeie/sau barbat cu ochi dulci şi migdalaţi că eşti singur. Iremediabil singur.
Cafeaua e o chestie socială după cum e şi preludiu. Singura problemă e că fără tine, cafeaua e un surogat.
Sunt groaznic de lucid. Mă ridic şi plec. Imi las migdalata să doarmă. Poate o să mai fâlfâi un timp prin viaţa ei. Nu cât sa-mi pună o verighetă pe gheara stângă. Dar o să-i ajung pentru un vis sau două. E ora trei. N-am somn, mă doare tare că azi mi-a fost foame şi sete la trup şi le-am potolit, dar sufletul mi-a rămas flămând. Fără bucuria ta.
O bucurie adevărată şi tocmai de aceea ascunsă, aşa cum ascunzi bomboanele de fraţii mai mari când eşti mic. O bucurie în faţa căreia mă bâlbâi ca în banca întâi din clasa întâi, pe care o duc acasă ca pe o comoară ce-mi va îmbogăţi şi noaptea asta în care o să mă iau la trântă cu cuvintele.
Era o vreme în care îţi plăceau poveştile mele. Asta e o poveste despre o zi fără tine. Incă una. Banală.

Imi vine să pun mâna pe telefon să tastez 945 să spun bună dimineaţa o maşină vă rog pe Codrii Neamtului 11, sc 3...pentru gară... să-mi răspundă o voce de metal adormit indicativ doi-nouă-şepte coborâţi soseşte în trei minute să mă urc în personalul de navetişti de ora 4:39 să-i privesc cum foşnesc adormiţi pe banchetă să văd soarele răsărind să-ţi bat la uşă să te iau în braţe să-ţi spun mai vreau să plutim calm în dimineţi de duminică mai vreau picături de rouă când mă săruţi pe umăr mai vreau umbra ta în aşternuturi să uităm totul să ne iertăm nu mai vreau fără tine zilele fadele. Imi vine să vin şi să-ţi povestesc toate astea. Imi vine să pot plânge.

Dar e aşa de târziu că mai bine împăturesc paginile stoarse ale poveştii mele şterse. Le înghit într-o fostă sticlă de vin de când ne-am îmbătat noi şi-am făcut dragoste pe covor. (Sau să le pun într-un clondir? Se ştie că un clondir e potrivit şi pentru nectar şi pentru vitriol). Îi pun un dop de plută acoperit cu ceară de la ultima lumânare rămasă aprinsă şi ţi-l trimit pe un râu pe care o să-l fac să curgă spre tine. Literă cu literă.