Drum fara intoarcere...

Dimineata m-am trezit cu o stare ciudata. Nu-mi amintesc sa fi visat ceva azi-noapte... De fapt nici nu cred ca am dormit atat incat sa pot visa ceva si totusi ma simteam un pic diferit. Sa aiba ceva deosebit ziua de 1 octombrie? Nu cred... Dar ziua de 1 septembire 2006? Poate... O intrebare imi tortura sufetul: DE CE? Banal nu?

Cred ca in fiecare zi exista macar o persoana ca sa nu zic mii de persoane care isi pun aceasta intrebare... Poate ca sunt chiar in acelasi gand cu mine. Incerc sa ma intorc in acea noapte... sau macar cateva minute mai devreme pentru a intelege ce se intampla... Pas cu pas mă întorc în trecut. Am ajuns cativa ani mai devreme decat ma asteptam. Amintirile se prindeau în faţa mea într-un joc fără margini, o horă a destinului în mijlocul căreia mă găseam eu, dar nu eu cel din prezent ci copilul care în urmă cu mai bine de 3 ani păşea mîndru spre un viitor pentru care perfecţiunea părea prea puţin.

Dupa 15 ani mai mult sau mai putin fericiti... cu realizari si deziluzii am ajuns in sfarsit in fata celor mai frumosi ani, anii de liceu. Nu stiam ce ma asteapta dar nu am contestat nici-o clipa ca vor fi cei mai frumosi ani. M-am trezit deodata, credeam eu, in pielea unui om mare... Acum imi vine sa rad... Cat de copil eram atunci... Au trecut insa 3 ani, in care s-au intamplat atat de multe lucruri, unele frumoase, altele mai putin frumoase. Cat despre cele urate nici nu stiu daca au existat... Atat de mult au contat:)). Stiam ca anii de liceu sunt doar 4 dar undeva in adancul sufletului meu de copil inocent credeam ca nu se vor termina niciodata.

Mi se pare atat de mult. Acum stau fata in fata cu inceputul sfarsitului si imi vine sa fug... sa ma ascund intr-un loc in care sfarsitul liceului sa nu ma gaseasca niciodata ... int-un colt in care sa ma pot bucura de tot ceea ce , in fond, imi apartine... cel putin pentru moment... Intr-un buzunar mi-as lua prietenii,in altul familia si in suflet amintirile... Ar fi o viata perfecta.

Pacat insa ca perfectiunea nu exista. Dupa trei ani, mai mult sau mai putin de vis, am ajuns poate un om mare... si nu stiu de ce dar ma sperie gandul. Cand ma gandesc la clasa a XII a imi dau seama ca voi ramane doar cu amintirea anilor de liceu... Imi vine sa plang. Din pacate insa nu pot face nimic... Drumul vietii nu cunoaste cale de intoarcere... Sper doar ca anul acesta va fi unul de neuitat... De fapt a fost... Dar ar fi fost atat de bine daca nu era si ultimul.

Cat despre clipele confuze de dimineata... imi era greu sa inteleg DE CE sunt numai 4 ani... M-am imaginat la sfarsitul anului trecand prin fata liceului care nu va mai fi liceul meu, privind fereastra de la care am aruncat cu colegii un hamburger pe masina directorului si era cat pe ce sa ni se scada la toata clasa nota la purtare... Fereastra aceia se va inchide pentru mine ... si se va deschide pentru altii... Un lucru este insa cert : Directorul nu si-a mai parcat niciodata masina sub acea fereastra.:))

Poarta liceului sa inchis si ea iar eu am iesit triumfator... "un om mare". Stiu insa ca inauntru va ramane copilul din mine. Si banca mea va fi mereu tot a mea, si dulapul meu va fi mereu tot al meu, si fereastra aceia de la etajul I nu va lasa sa iasa amintirile care s-au imprimat deja pe si in peretii liceului... Stiu insa ca desi s-au terminat, anii acestia mi-au facut un cadou pe care nu il voi uita niciodata: prietenii, amintirile si chiar pe mine insami... pentru ca am ajuns ce mi-am dorit mereu sa ajung... CINEVA... si nu ma refer aici la faptul ca as fi fiu de presedinte sau cine stie ce celebritate... ci la faptul ca am ajuns CINEVA pentru mine insami si pentru cei care ma iubesc si pe care ii iubesc. Uneori asta e tot ce mai conteaza ...