Incercarea de a fi ...

Sunt momente in viata noastra in care trebuie sa punem un “falnic” si maret punct. Fie ca e vorba de jobul actual sau de relatia cu partenerul tau, intreaga actiune, de cand ai luat penelul si pana cand chiar ai desenat acel “punct”, totul este trait cu o intensitate maxima. DE CE? In fond totul este simplu, ceva nu merge, trebuie intrerupt, si gata. Dar nu… trebuie sa intervina intotdeauna constiinta, implicatiile ulterioare “punctului” si evident, amaratul de suflet, martor la toate, esecuri, realizari, dezamagiri si impliniri.

Suntem toti, asa cum spunea Ionel Teodoreanu, niste „rani fericite”, niciodata cicatrizate, si totusi inconstient de fericite. Si hai sa recunoastem odata, parca niciodata nu ne simtim mai vii, nu ne constientizam mai profund fiinta ca atunci cand suferim; hidos sentiment, si probabil ca aici intervine atractia grotescului, caci plangem nopti intregi, slabim 5 kg/ saptamana, adormim cu dorinta ca ziua de maine sa nu mai apara pentru ca durerea noastra sa nu se trezeasca odata cu constiinta, devenim o povara pentru familie, prieteni si pentru noi insine, si totusi, peste ani zambim amintirii celui care candva ne dezumaniza fiinta, conducand-o spre regnul vecin.

Ulterior ne permitem chiar o iesire pe scena, cu insigne de genul „EU am iubit, am suferit, te pot ajuta!”, ba chiar devenim inteleptii tribului, dam si sfaturi pe teme de „dragoste”, ca na! doar „stim noi cum e cu tinereturile astea”. Ideea este, oameni buni, ca daca ai iubit si ai suferit din dragoste, nu inseamna ca data urmatoare vei sti ce sa faci, sau vei fi capabil sa te feresti; ne place ... incepand cu prima privire de la masa vecina si pana la noptile de insomnii si „chirceli” sufletesti.

Niciodata spiritul nu soarbe mai cu nesat paharul cu ambrozie ca atunci cand se daruieste deplin altcuiva, si acel alter cumva, mai devreme sau mai tarziu, ne sfasie, ne smulge bucati din suflet si urlam de durere, dar la naiba, TRAIM, zdreliti si sangeranzi, dar VII. Saraci cei ce nu ati suferit din iubire, caci niciodata nu veti aprecia la adevarata valoare aceasta destrabalare a tuturor instantelor psihice, niciodata nu veti fi trait aceasta orgie spirituala, care sa va dea suflul de a gusta mai cu nesat licoarea dulceag-acrisoara a vietii, pana la ultima picatura.

Pentru voi, toti ceilalti, frati de suferinta si extaz: SUS PAHARUL, SI PANA LA FUND, sa nu mai ramana nimic, sa traim, nu doar sa vietuim, fara a iesi in fata, fara a ne striga in gura mare dilatarile interioare, fara a fi vracii omenirii, doar continuand sa mergem inainte, fara teama de a incerca alta abandonare in bratele unui alt „alter”, fara sa ne ferecam inimile cu lacate grele, fara sa ne privam de aceste zvacniri ale fiintei, inteleasa ca fiind mai mult decat carne si oase.

Sunt unul dintre cei care se trezesc dimineata cu ochii in lacrimi, care mangaie perna unde nu demult adormea capul lui, care merg pe strazi alaturi de multime si se opresc la urmatorul colt pentru a-si sterge ochii si nasul, caci da, mi se destrama lumea, lumea pe care o construisem cu el; dar castelul acesta pe care il ia acum marea, va ramane mereu in amintire, stralucind cu turlele lui in soare, fiind de o frumusete angelica, si nu as fi avut acest castel – nici macar in amintiri – daca „javra” pentru care ma dezintegrez azi nu ar fi existat.

Nu am sa va descriu suferinta, nici macinarile interioare, caci nu conteaza - decat pentru mine – ce si cat si cum a gresit fiecare dintre noi doi, e povestea noastra, doar a noastra, si dintr-un egoism extrem, o sa o pastrez doar pentru mine, ca pe un ultim dar de la el; oricum pentru voi ar fi fost doar niste randuri scrise, si atat, in timp ce pentru mine sunt esenta a tot ceea ce reprezint eu.

Si desi, sunt unul dintre cei ce se zbat in fiecare zi, sa continue sa traga aer in plamani, desi recunosc ca uneori as vrea sa nu mai..., va marturisesc ca ma simt mai viu ca niciodata, imi constientizez fiecare celula, fiecare prelungire nervoasa, imi aud fiecare gand cum se loveste de membrana fiintei interioare, si ecoul lor imi trezeste fiecare simt, chiar si cele de a caror existenta nu stiam, si nici nu tineam mortis sa le aflu.

Si nu e prima oara cand iubesc si pierd tot si am sa ma arunc cu aceeasi voluptate si data viitoare in bratele nebune ale iubirii – caci voi iubi iar – dar nu am invatat nimic din ceea ce a fost, am retinut tot, dar nu am invatat nimic si nici nu vreau, vreau sa traiesc TOT.

Ma puteti condamna pentru asta?Faceti-o sau macar incercati...nu imi va pasa, stiu ce simt, cum simt si de ce simt; si simt ceea ce stiu !

PS. Acea "javra"e de domeniul trecutului, deci cei "contemporani" mie sa nu se simta sau sa creada ca este vorba despre ei...nu inca !