“– Trebuie să vorbeşti despre cum e să intri în vagine, spuse ea.
– Haide, spun eu, intră.”
Dacă domnul Friedman creează o poveste serioasă despre penis, e cumva firesc să vorbim acum despre vagin. Nu “cumva” şi nu ca o contraparte la penis. Pur şi simplu, despre vagin, despre pizdă. Eve Ensler scrie o piesă de teatru, Monologurile vaginului, celebră deja şi televizată în America, în care femei foarte diferite vorbesc, uşurate parcă, despre întâlnirea lor întârziată cu organul care le defineşte sexualitatea. Pentru foarte mulţi oameni (inclusiv bărbaţi), cartea lui Ensler a însemnat un punct de cotitură în raportarea lor la organul ascuns, ignorat, reprimat, ruşinos, inexistent al femeii. Dacă bărbaţii au reuşit să treacă peste interdicţiile Bisericii şi să facă din penis un blazon, un simbol al superiorităţii lor, al mândriei genitale, femeilor le-a fost mult mai greu să-şi afirme dreptul la o sexualitate distinctă. Nu inferioară, nu ocultă, nu imposibil de săturat, ci altfel.
Uneori, însă, cartea pare să cadă într-o zonă a misticismului ieftin, în extrema mitizării celui de-al doilea sex. Alteori, întâlnirea cu penisul pare să fie întâmplătoare şi irelevantă. Toate acestea fac parte însă dintr-o dimensiune terapeutică a cărţii lui Ensler, care îşi defineşte, fie şi în manieră literară, un trip mesianic. De aici şi Ziua V, mişcare pornită de fanii piesei şi susţinută mediatic împotriva violenţei la adresa femeilor.
Cartea e atât de bine tradusă încât unul dintre monologuri, care mizează, probabil, pe cuvântul argotic „cunt” şi pe fiecare dintre literele sale, luate în parte, e rescris integral pentru cuvântul “pizdă”. Cu arome şi sunete şi imagini şi senzaţii tactile.
No comments:
Post a Comment