Sport extrem: adrenalina vânduta la pachet

Intrebati orice sportiv care practica sport extrem de ce o face si, fara greseala, toti vor raspunde ca prim motiv testarea limitelor. Pentru a afla pâna unde le merge curajul, cheltuie bani, fac promisiuni Divinitatii (pe care le uita imediat ce ajung cu picioarele pe pamânt), se joaca cu moartea si nu se satura niciodata. Devin dependenti.

Curios sau nu, pericolul nu este principalul ingredient al sportului extrem. Sunt sporturi - sa le spunem clasice - care au un grad de periculozitate mult mai mare. Statistic, de exemplu, echitatia este cel mai periculos sport. In general, sporturile extreme nu se practica fara un echipament de protectie corespunzator, iar in unele cazuri este nevoie si de un curs de pregatire. Asadar, sansele ca ceva rau sa se intâmple sunt reduse, dar daca se produce insa o eroare rezultatele sunt catastrofale. Cazuri nefericite se intâmpla cu precadere la „jucatorii" experimentati care trec de prima faza, capata incredere, apoi prea multa incredere in ei, si asta ii face sa nu mai judece corect, sa nu mai fie precauti. Foarte putine accidente se petrec in rândul incepatorilor. Exista perceptii diferite asupra sportului extrem. Unii cauta doar batai precipitate de inima, vor sa faca o „nebunie" care sa le trezeasca adrenalina amortita si atunci apeleaza, de exemplu, la bungee jumping - sport care nu presupune mari riscuri pentru ca echipamentul si instructorul ofera o mare protectie. Si exista, de cealalta parte, sportivi care vor cu adevarat sa-si testeze limitele. Acestia practica sporturi cu un grad de risc ridicat, inventeaza miscari periculoase si-si asuma (constient sau nu!) riscurile.



Sportul: de la echipa la individual

Aproape in fiecare saptamâna se naste câte un sport extrem, fiecare mai bizar si mai periculos decât ultimul. Sporturile extreme au inceput sa se dezvolte pe la sfârsitul anilor '80. Usor-usor, acestea au inceput sa inlocuiasca sporturile clasice. Procentul pasionatilor de snowboarding a crescut in perioda 1998-2004 cu 30%, iar al celor de paintball cu 63% in aceeasi perioada. Cu acelasi procent s-a marit si numarul pasionatilor de catarari pe pereti artificiali. In contrast, numarul jucatorilor de baseball este mai mic cu 28% decât in 1987, iar al celor de volei cu 36%. Aceasta ocupare a spatiului destinat sporturilor obisnuite se datoreaza, spun unii, industriei care s-a creat in jurul sporturilor extreme: programele tv, bauturile, hainele, accesoriile - sunt o afacere mai mare decât sportul in sine. Canalele de televiziune specializate au o audienta de aproximativ 20 de milioane de telespectatori in intreaga Europa - nici macar jumatate dintre ei nu practica un sport extrem. „Aceasta industrie a transformat ideea de „a trai la limita" intr-un produs vandabil. Inauntrul oricaruia dintre noi exista dorinta de a ne depasi limitele, iar industria sporturilor extreme vinde imaginea de aspiratie. O sapca „Just do it" (sloganul publicitar al firmei Nike), un pahar de „live life to the max!" (traieste-ti viata la maxim! - slogan Pepsi)... toate acestea creaza aparenta unei vieti traite din plin, fara sa faci de fapt absolut nimic. Aici nu exista actul real de a face ceva, ci doar imaginea de a impinge lucrurile la limita. De aceea sporturile extreme sunt acum in voga: „factorul adrenalina este vândut intr-o forma concentrata", relateaza un site britanic. Dincolo de imagine, insa, sporturile extreme sunt pentru cei care le practica un mod de viata, un sport pentru noua generatie. In timp ce sporturile traditionale precum baseball, basketball si football reflecta valori traditionale: competitie, lucrul in echipa, construirea caracterului si competitia de grup, noile sporturi extreme se bazeaza pe valori diametral opuse: asumarea riscului, individualismul feroce si sfidarea autoritatii. Nu exista in aceste noi sporturi invingatori sau invinsi, desi un catarator a tradus aceste notiuni, intâlnite in sporturile clasice, astfel: „Exista ceva ce poate fi câstigat sau pierdut. Câstigul este imensa satisfactie pe care o simti atunci când buricele degetelor ating vârful pe care ti-ai propus sa-l cuceresti, pierderea poate fi viata insasi. Poti sa alegi una sau alta". Nu exista in sporturile extreme reguli de organizare. Fiecare este in competitie cu el insusi. Bineinteles ca sunt câteva miscari care trebuie stiute, alte sporturi cer parcurgerea anumitor cursuri inainte de a fi practicate, dar te simti mereu liber, neconstrâns de nimic, spre deosebire de, sa spunem, gimnastica, unde sportivii trebuie sa isi incadreze exercitiile intr-un numar limitat de miscari si minute.



Limitele sportului extrem....

Din moment ce sporturile extreme sunt foarte individualizate (fiecare e liber sa inventeze miscari periculoase, sa stabileasca noi provocari), scapa foarte usor in directii bizare. Fara sa fie sanctionate de catre societate, aceste sporturi devin de multe ori recorduri ridicole inregistrate in Guinness Book - oameni care se catara in copac cu bicicleta sau calca rufe in vârf de munte. In ceea ce priveste construirea caracterului, psihologii spun ca aceste sporturi duc insa si la izolarea individului; el stie ca nu se poate baza pe nimeni altcineva in afara de el. Se dezvolta astfel concentrarea narcisista asupra performantei individuale. Regula principala a sportului extrem - sfideaza regulile, rupe barierele! - are in ea ceva copilaresc. Sa canotezi acolo unde nu ar trebui, sa sari unde nu ti s-ar da voie in mod normal, acestea implica sentimentul de libertate vinovata a unui copil care incalca regulile. Paradoxal, aceasta obsesie de a depasi regulile duce in final la constientizarea faptului ca vei fi mereu tintuit de ele.


Topul motivelor pentru care merita sa practici sport extrem:
- sunt distractive;
- sunt mereu provocatoare si mereu se descopera ceva nou de invatat;
- iti faci prieteni si vizitezi locuri noi;
- inveti sa te exprimi prin sport, iti descoperi si modelezi
individualitatea si personalitatea;
- infrunti frica si-ti solidifici independenta;
- singurul concurent esti tu insuti;
- nu exista presiunea câstigului si nu exista antrenori sau suporteri care sa te huiduiasca atunci când nu mai poti.

De ce sa nu le practici? Creeaza dependenta si se poate intâmpla sa renunti la ele doar când sunt fatale. Si atunci e prea târziu!


Psihologul zice ca....
Perceptia riscului produce o cascada de modificari fiziologice care sunt traite ca o anxietate neplacuta, o „trezire" a organismului. Aceasta explica de ce simtim motivatii sa evitam riscul si ridica intrebarea de ce unele persoane o fac. Teoriile psihanalitice ne arata importanta nevoilor de siguranta si concluzioneaza ca cei care-si asuma riscul sunt ori ilogici ori au probleme din sfera patologicului - teoriile nu sunt sustinute de practica, sunt speculatii. Desi unii oameni sunt mai predispusi sa-si asume riscul decât altii, putem argumenta ca specia noastra a evoluat asumându-si riscuri pentru a supravietui. ADN-ul nostru este probabil sa contina gene care influenteaza aceste comportamente. Psihologia contemporana incepe sa descifreze diferentele individuale si trasaturile de personalitate care ii fac pe unii oameni sa-si asume mai mult risc decât altii. Toti cei care-si asuma riscuri au scoruri mari la scala „cautare de senzatii", dar totusi profilele psihologice asociate cu diferite forme de risc sunt foarte diferite.