credo, quia absurdum

Expresia „credo, quia absurdum“, „a crede si ceea ce este absurd“, semnificã în mod vãdit superioritatea credintei fatã de ratiune si incapacitatea ratiunii de a întelege lumea în esenta ei.

Aplicatã literaturii, formula îmi îngãduie sã va propun o fantasmagorie: invitatia de a vedea cu ochii lui 2006 Bucurestii din urmã cu aproape douã secole.

Punând accent asupra prezentului, mãrturisesc cã, initial, textul meu se numise Bucuresti 1814, discoteci, automobile de lux si tineri studiosi, titlu ce pare, desigur, cuprins de ameteala timpului.

Cum în literaturã totul e posibil, mã întorc la romanul de moravuri al lui Filimon, spre a pãtrunde în ...barul unei discoteci: „Camera de care vorbim era în periferie de un stânjin pãtrat: într-unul din cele patru unghiuri era o vatrã întocmai ca cele obicinuite, pe care sta un ibric colosal, încongiurat în toate pãrtile de cãrbuni stânsi pe jumãtate. În celãlalt unghi era asezat un dulap prin ale cãrui sticle se vedeau o multime de ciubuce de antep si de iasomie, cu imamele de chihlimbar limoniu; iar mai sus, pe o despãrtiturã fãcutã într-adins se vedeau o multime de feligene pentru cafea, cu zarafurile lor de argint si câteva chisele cu dulceatã.

La extremitatea de jos a acestui dulap se zãrea un lighean de argint, pe al cãrui acoperãmânt era pusã o bucatã de sãpun de mosc în formã sfericã (...), iar pe pereti erau tintuite câteva cadre de hârtie, zugrãvite cu vopseli...“.

La sfârsitul distractiei, cam fanariote pentru gustul contemporan, devenit cam occidental, beizadelele acelor timpuri, ca si cele din zilele noastre, plecau spre resedintele lor stârnind invidia trecãtorilor si alimentând comentariile mondene prin afisarea unui lux greu de imaginat. Între saretele si trãsurile de pe uliti, cea mai spectaculoasã, de la distantã, pare „sania mitologicã a lui beizadea C. Caragea, fãcutã în forma carului lui Apollon, si cei sase cerbi ce o trãgeau“, fiind (în urmã cu 190 de ani) cu nimic mai prejos decât ultimul model de Porsche achizitionat de la recentul SIAB. Dar, vai, cumplitã coincidentã, atunci, ca si acum, drumurile Capitalei arãtau jalnic: „pe la 1814 aceste ulite, ca mai toate celelalte, erau asternute cu scânduri de stejar si aveau pe dedesubt canaluri de lemn pentru scurgerea apelor.

A îmbla însã pe asemenea poduri era o adevãrata torturã, cãci uneori ele erau pline de noroi infectat din cauza necurãtirei canalelor, alteori se rupea câte o scândurã tocmai când nenorocitul pedestru punea piciorul pe dânsa si, fãrã veste, el se simtea cufundat în noroi pânã la mijloc sau chiar se pomenea cu o mânã scrintitã sau un picior frânt“.

Remarca „iarna nu-i ca vara“ e micã, dar eternã, ar spune nãrãvitii la publicitate. Cât priveste pasiunea tineretului pentru studiu, mai mult simulatã, la acest capitol înaintasii ne dãdeau, cum se spune, clasã: „toti junii muchelefi si supdixiti aveau câte o bibliotecã formatã din cele mai bune cãrti ale timpului, pe care nu le citeau niciodatã. Bibliomania era atât de întinsã, încât multi din cei aprinsi de aceastã patimã, nevoind sã sacrifice bani si timp chemau câte un pictor mester si le zugrãvea prin saloane si prin camerile de studiu câte o bibliotecã de minune...“.

Nu pot trece peste ironia subtire a scriitorului: „între oamenii care au biblioteci si care nu citesc si între cei care le au numai zugrãvite, îi consider mai cu minte pe cei din urmã“. Nu-i asa cã, dupã lecturã, sunteti dispusi sã acceptati, de data aceasta nu ca pe o absurditate, adevãrul cã, desi totul se transformã, mai nimic nu se schimbã?