Thursday, June 08, 2006

Si noi unde mâncãm, fratilor?

Nu mai, pot, domnule! Nu mai pot! Pur si simplu, îmi vine sã-mi iau câmpii... Îmi vin doi prieteni din provincie si as vrea sã-i scot vineri seara la un restaurant. Nimic pretentios, spectaculos.Un restaurant simplu, unde sã ne simtim bine douã, trei sau patru ore, sã mâncãm bine si îngrijit, sã bem ceva, sã mergem apoi câtiva pasi, pe jos, pânã acasã. Si n-am unde... Am stat, m-am gândit bine... Am cãutat si pe internet... Degeaba!

Cu totii avem cam (peste) 30 de ani si nu prea ne plac cluburile, discotecile si fast-food-urile. Ne-am cam subrezit, vrem sã stãm undeva la masã, pe scaune adevãrate, nu de plastic, sã mâncãm si sã povestim de-ale noastre. Dacã se poate, sã nu vedem nici un meci la televizor, sã nu ascultãm nici un fel de post de radio si nici mãcar un taraf, oricât de bun ar fi (si, ca sã vã spun un secret, nici manele!). Aaa! Si încã ceva: nu vrem nici pizza, hamburgeri, nici salatã de ton, dar nici mâncare traditionalã româneascã, cã parcã prea e grea. Stiti cum e! Am trecut de 30 de ani, ne-ar trebui ceva regim, însã nu prea ne lasã inima... Asa cã încercãm sã gãsim linia de mijloc, între un colesterol mic si-un stomac plin, pe undeva pe-acolo... Si încã ceva: dacã se poate, am vrea sã ne vedem la fatã, sã nu fie penumbrã, cã iar ne bãgãm furculitele în ochi când ducem la gurã. Din gresealã, ca data trecutã... În afarã de asta, mai am o problemã. (Numai eu, de data asta... Prietenii mei nici nu stiu de ea, asa cã vã rog sã nu le spuneti, da?) N-as vrea sã mã coste nici salariul pe o lunã. Si nici sã dau de vreun ospãtar înfumurat, care sã-mi scoatã pe nas cine stie ce lup de mare cu sos rocquefort si stafide si sã mã simt prost cã anul ãsta (iar) n-am avut destui bani sã-mi fac stagiul cuvenit (mai nou se pare cã e obligatoriu, dacã nu vrei sã te faci de râs în fata sefului de salã) pe Riviera francezã, la Paris ori la restaurantul celamic, de pe lângã Harrod’s-ul londonez.

Vi se pare cã sunt pretentios? Nuu, vã spun eu cã nu-s. Pur si simplu as vrea un restaurant normal, care sã aibã si altceva decât ciorbã de burtã sau de pui „ala grec“, eternii cârnãciori oltenesti cumpãrati de la alimentara din colt, cefele de porc mustind de grãsime, „pulpitele“ sleite în ulei si murãturi. Poate si altã salatã verde. Chiar, ce-ar fi sã merg undeva unde salata verde nu-i aceeasi tocãturã de verdeatã fadã, cu lãmâie si ulei „de floare“. Mãcar salata sã fie verde, proaspãtã si sã simt în gurã si altceva decât clorofilã trecutã. Uite, asa de tare m-am învãtat cu meniul lor, cã nici nu mai stiu ce sã vreau. Oare ce-as putea sã vreau? A, da! Un muschiulet de vitã. Dar sã nu fie atos ori sfãrâmicios, ci suculent si gustos. Nici asta? Atunci un pic de peste. Dar nu fileurile alea triste de salãu de la supermaket. Un pãstrãv, poate. E prea greu?! OK, atunci mãcar o saramurã de crap. Fitofag. Nici asta nu se poate? Hmm! Biiine, atunci – hai! – ar merge si-un restaurant cu specific. Dar care? Românesc? Victorie!!! Am gãsit: mergem la un restaurant românesc! Dar ce sã luãm? Mititei? Hmm! Parcã prea e grea carnea asta tocatã. Pastramã? Ultima datã era ca talpa de bocanc, în afarã de gustul de oaie nu se simtea nimic altceva. Oricât am morfolit-o, nu s-a lãsat mestecatã nicicum, de-am fost nevoit s-o lepãd discret într-un servetel. Sarmale? Si-astea parcã-s grele, zãu asa... Si mai e si masa de searã, o sã visãm urât cu totii dupã aceea. Lasã, gãsim altceva. Oricum, as fi fost nevoit sã-l rog frumos pe chelner – de mãcar douã ori într-o searã – sã nu-mi mai punã apã platã peste vin (prima datã) si nici mãcar apã carbogazoasã (a doua oarã). Daa, stiu, sigur, e greu de priceput cã nu toatã lumea bea sprit. Lãsati, e vina mea, îmi pare rãu. În regulã, nu mergem la restaurant românesc. O sã încercãm alt specific...Dar nu chinezesc. Vã roog, nu chinezesc. Ultima oarã mi-a luat foc gura, la birou, când am comandat mâncare chinezeascã. Plus cã prea seamãnã cu un prânz pe coltul mesei, lângã tastaturã. Nu, în mod clar nu chinezesc. Atunci, la libanez? Toatã lumea stie cã la libanezi se mãnâncã bine, bucãtãria lor e o bogãtie de arome si gusturi. Dar aproape sigur n-au locuri, cã e mic localul. Si, cum nu-s prea obisnuit cu stilul, sigur mi-ar bolborosi stomacul dupã limba cu hrean, cârnatii cu muguri de pin si desertul cu miere, nucã si foietaj (da, sigur – „Deliciul sultanului“, „Visul noptii la Beirut“, asa, vedeti cã stiti?!)

Gata!!! Am gãsit! Cãutãm o trattorie! O sã mâncãm cotoletto alla milanese, pollo parmiggiano, gnocchi, paste cu sos bolognez. Nu, nu merge nici asta. Ultima oarã mi-au adus sosul fãcut cu slãninutã afumatã de la hypermarket, în lasagna am zãrit suncã de Praga iar gnocchi se tãvãleau într-un sos de smântânã cu telemea. Mãcar dac-ar fi fost vreo brânzã italianã, dar am înteles cã sunt taxele prea mari la vamã. Ce caut eu, se pare, nu existã...

P.S. Dacã cumva existã un loc despre care credeti cã meritã sã dati sfoarã-n tarã, vã rog mult scrieti-mi un mesaj. O sã merg si-o sã le spun si celorlalti cum mi s-a pãrut.

No comments: