Feţele bunului gust

Feţele bunului gust


Recentul scandal gastronomic international stârnit de aprecierile lui Jacques Chirac cu privire la bucãtãria britanicã poate pãrea frivolã doar unor neavizati. Pentru ceilalti este evident cã schimburile de replici, încãrcate de un umor muscãtor, au o mizã mult mai mare. (Pentru cine nu si-a adus încã aminte, îmi permit sã fac o scurtã reamintire: Chirac a rificat primul palosul, apreciind cã tot ce a dat Anglia lumii în materie de gastronomie a fost boala vacii nebune. A urmat reactia presei britanice, care a replicat cã în ultimele decenii Londra a devenit cunoscutã lumii întregi drept capitala bucãtãriei mondiale si cã Chirac ar face mai bine sã-si tinã gura, dat fiind cã reprezintã tara care a dat gastronomiei mondiale niste animãlute mici si lipicioase precum broastele si melcii. Mass-media finlandezã a preluat apoi subiectul, înfierând cu aciditate declaratiile chiriasului de la Elysee, si astfel chestiunea s-a globalizat, spre deliciul unei lumi sãtule de dezbateri despre mondializare, terorism si poluarea Oceanulu Planetar.)

Cine n-a înteles încã faptul cã arta culinarã si vinurile sunt indisolubil legate de identitatea nationalã a francezilor (si, mai nou, si de a englezilor, Marea Britanie fiind una dintre cele mai mari importatoare de vinuri si gastronomie de pe toate meridianele) nu meritã sã se bucure de deliciile niciuneia. Suntem, într-o mãsurã foarte mare, ceea ce mâncãm. Si suntem, de asemenea, ceea ce bem. Când zici bere, zici Cehia sau Germania, când zici vodcã, zici Rusia, când zici vin, zici Franta, Italia etc.

Obiceiurile culinare sunt un indicativ care doar rareori dã gres cu privire la gradul de civilizatie.