Thursday, June 08, 2006

Teatru

Inainte de 1852 teatrul se manifestase sporadic in principate. Considerat apanaj al spiritului monden, el nu se impaca, sufleteste si trupeste, cu traditiile cam orientale de aici. Consemnarile, mai degraba de nazuinta decât de existenta, indica „scena" ridicata de domnita Ralu Caragea pe locul numit Cismeaua rosie. In curtea banului Brâncoveanu, functionase, mai inainte chiar, o diorama (teatru optic), in timp ce pe locul caselor Slatineanu, din actualul perimetru universitar al urbei, un gastronom italian, pasionat, ca orice meridional, de accente polifonice, construise o sala care ii purta numele, Momolo. Desi românii nu aveau inca un edificiu teatral in sensul curent al cuvântului, miracolul artei dramatice si toate alesele insusiri ale muzei protectoare devenisera materie de studiu in putinele scoli ale timpului. Aceste inceputuri n-au scapat observatiei scriitoricesti, invocarea Thaliei fiind preocupare de capatâi pentru Ienachita Vacarescu, I. Heliade Radulescu, Nicolae Filimon, Bolliac, Alexandrescu, Ion Ghica si multi altii. Pe la jumatatea secolului al XIX-lea, teatrul se impune ca fenomen cultural in Bucuresti. Faptul depaseste cu mult anvergura unui eveniment de natura spirituala. Dincolo de atitudinea unora, reticenta la tot ce era nou, pionierii artei dramatice se bucurau de o buna primire in rândul locuitorilor, având ferventi admiratori in toate straturile sociale. Aceasta enorma audienta, a carei amploare precede televiziunea, aparuta un secol mai târziu, a creat si cizelat gustul public, dând nastere curentului de opinie, modei si mondenitatii. Fastul si stralucirea scenei au devenit in scurt timp prilej de spectacol in preajma ei, semn al prefacerilor sociale si metamorfozei mentalitatilor. In numai câteva decenii, chipul orasului se schimba, iar teatrul ca institutie de spirit, dar si in calitatea cealalta, de edificiu arhitectural, isi asuma cel mai vizibil transformarea Bucurestilor, din cartier fanariot, in mic Paris.

La 31 ianuarie 1852 avea loc prima montare pe scena Teatrului National. Cu doua zile inaintea reprezentatiei nu mai exista nici un bilet. Intr-o scrisoare adresata printului Ghica, Grigore Alexandrescu relateaza inaugurarea „cu mare pompa a teatrului al mare, care este foarte bogat pe dinauntru", adaugând ca „multimea privitorilor asezati la parter, in trei rânduri de loji, si in galeria de sus, in rai, facea privelistea cu totul mareata". Referindu-se la acelasi moment, Cezar Bolliac scria in Trompeta Carpatilor: „la ora sapte si jumatate sala era plina si stralucea in toata splendoarea ei. Afluenta publicului era atât de mare, incât pretul unui bilet de intrare se urca pâna la un galben pe un loc la parter. Lojile scânteiau de luxul poleielilor si de toaletele elegante ale doamnelor ale caror pietre pretioase reflectau razele nenumaratelor lumini si semanau cu niste fluturi intr-un stup de albine. O multime de uniforme, de coroane, de diamante si de rochii, inunda acest local de sarbatoare ce nu se putea compara cu nici una din câte vazusera pâna atunci la noi, astfel incât ni se parea un vis si ne crezuram un minut pe malul Senei". Bolliac puncta subtil iluzia ca Dâmbovita aduce cu... Sena, dar semnala clar despartirea de trecut: „Atâta aristocratie, toate clasele societatii, toate starile comerciului si ale burgheziei noastre alergasera la aceasta sarbatoare a cultului artelor. Ici-colea, printre fracurile moderne abia se mai zarea câte o pulpana de anteriu, câte un colt de giubea, trista ramasita a timpilor trecuti, eleganta intârziata a etichetelor fanariote care ne lasa din zi in zi si se strecoara pe nesimtite in adâncurile uitarii".

Acesta era TEATRUL in seara premierei absolute. Edificiul modern domina inconjurimea, devenind efigie si des prilej de comparatie. De pilda, impatimitul (de teatru) Gaby Michailescu, vedea in cladirea bombardata de aviatia germana in 1944 si demolata patru ani mai târziu un „leu pe labe". O consider cea mai potrivita metafora pentru acel monument de urbanism si templu al artei.

In sfârsitul de an 1852 Teatrul cel Mare deschidea ...lumea. Vizitând Bucurestii doi ani mai târziu, un ofiter al armatei tariste, pe numele sau Lev Tolstoi, constata ca drumurile erau rele, dar orasul minunat. Fiindca avea opera italiana si teatru francez. Din pacate, Tolstoi nu stia româneste, dar, din fericire, noi nu avem complexul unei culturi minore.

No comments: